Suntem în vremurile de pe urmă? Vedem semne ale sfârșitului lumii? Cum trebuie să interpretăm cartea Apocalipsei? Părintele Stăniloae discuta aceste probleme printr-o analiză atentă a Cărții Apocalipsei și a Părinților Bisericii într-un interviu cu Sorin Dumitrescu ( Fundatia Anastasia).

Dacă într-o postare anterioară am amintit despre una dintre cele mai semnificative personalități ale spiritualității românești, Nicolae Steinhardt, astăzi atenția se îndreaptă către un alt mare teolog al culturii și gândirii creștine românești: Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. 

Astăzi am avut ocazia să urmăresc din nou acest interviu care, deși datează din 1992, mi s-a părut incredibil de valoros și relevant chiar și pentru ziua de azi. Am simțit că fiecare moment al discuției oferă informații care se potrivesc perfect cu ceea ce trăim astăzi. Pentru că mi s-a părut atât de folositor și demn de împărtășit, am scris transcriptul complet al interviului și îl redau mai jos, astfel încât să fie documentat și să poată fi accesibil oricui vrea să-l descopere:

O viață mai înaltă a omenirii pe pământ

“Cred că nu sunt semne că sfârșitul ar fi foarte aproape. Sfârșitul existenței pe pământ. Fiindcă sunt foarte multe posibilități într-o viață mai înaltă a omenirii pe pământ. Cred că trebuie să se mai facă încă o mare experiență înainte de a veni sfârșitul. Anume, lumea să își dea seama că nu știința rezolvă toate problemele pe care le are omenirea. S-a crezut aceasta în secolul trecut. Când era o știință cu o marcă de adolescenți. Oamenii credeau că prin știință rezolvă totul. Acum mi se pare că a început să se resimtă omenirea de un fel de relativism a ceea ce ne poate da știința. Și asta poate să o ducă la o treaptă nouă de spiritulitate. S-ar putea să înceapă să vadă că nu se rezolvă totul prin ateism, prin cunoașterea așa-zis științifică. Dar, totuși știința ne-a făcut să câștigăm multe lucruri. Ne-a făcut să câștigăm viziunea unei lumi extraordinar de complexe, extraordinar de complicate. O descrie ca nimeni altul încă Sfântul Grigore de Nazianz, fără a fi avut posibilitățile pe care ni le-a dat știința. 

Și cred că aceasta ar putea să sporească concluzia omului că lumea aceasta este minunată și totuși nu ne satisface. Prin știință nu o putem cunoaște întreagă. Și lumea aceasta, oricât ar fi de complexă, oricât ar fi de bogată, oricât ar fi de minunată, nu ne satisface. Deși prin amândouă lucrurile pe care ni le-a lăsat acum știința, mai nou ni le-a predat știința, cred că s-ar putea deschide o periodă nouă mai spirituală, mai duhovnicească în viața omenirii. Eu așa socotesc că ne învață timpul nostru. Nu sunt pesimist. Nu cred că omenirea a ajuns la o stare în care îi e silă să mai trăiască. 

Omenirea nu este “epuizată teologic încă”: adică nu s-a putut cunoaște încă deplin Dumnezeu din lume, măcar de unii așa cum s-a putut, mă rog, cum am aștepta – ca pe Dumnezeu să-l cunoaștem și din lume, atât în sens pozititv, cât și în sens negativ. Atât prin faptul că lumea a fost descoperită prin știință ca fiind extraordinară, cât și prin faptul că a fost descoperită nu numai prin ceea ce ne-a dat știința, ca nemulțumindu-ne. Prin amândouă cred că lumea ne poate deschide astăzi pe baza științei, pe baza experienței, ne poate deschide încă perspectiva unei experiențe noi a lui Dumnezeu, a puterii creatoare a lui Dumnezeu. A ceea ce vrea Dumnezeu cu noi în lumea aceasta. 

Iar legat de gândul sectarilor că lumea aceasta se termină și vine o lume nouă, dar tot în cadrul acesta, cred că aceasta este o mare naivitate. Nu poate să fi tot în lumea  aceasta cu pământul așa cum este, cu trebuințele noastre așa cum sunt, nu poate să fie o lume a unei vieți perfecte și o lume a unor foarte puțini oameni care sunt, mă rog, socotiți de ei perfecți.

Până suntem pe pământul acesta avem nevoie de mâncare, avem nevoie de osteneală, avem multe griji, așa că nu poate fi o existență viitoare în lumea aceasta. Trebuie ca lumea aceasta să se sfârșească odată, sau să se transforme radical în care să fie o altă lume, în care trupurile noastre nu vor mai avea nevoie de mâncare, nu se vor mai osteni, în care vom putea să realizăm deplin ceea ce asteptăm de la viața viitoare; o iubire fără reproșuri, fără nicio scădere între om și om. Și poate că trebuie să ne pregătim și în existența aceasta pământească pentru o astfel de existență. O existență într-o astfel de lume, într-o măreție schimbată, în trupuri înviate. În trupuri care nu mai au trebuință de mâncare, nu mai au osteneală, nu mai au griji, nu mai au niciun motiv de egoism și pot să fie  într-o iubire desăvârșită. Altfel, ce rost ar avea viața viitoare, viața de după, această existență pământească dacă n-ar aduce această desăvârșire? Această fericire? Să-l vedem pe Hristos în lumea Lui, în toate. Să fim și noi numai iubire, să fim și noi așa cum aspiră să fim și cred că nu ne-am pregătit încă pentru această stare.  

Trebuie să ajungă în lume mai mulți sfinți

Cred că mai avem de făcut. Poate că nu s-au pregătit prea mulți oameni pentru această stare, dar totuși se vor pregăti mai mulți. Cred că trebuie să ajungă în lume mai mulți sfinți. Deci mai mulți oameni care sunt în stare să se depășească pe ei, ca să facă parte din împărăția lui Dumnezeu. Trebuie să fie mai mulți cei ce vor face așa cum a spus Mântuitorul: “bolnav am fost și m-ați cercetat, închis am fost și m-ați vizitat, sărac am fost și mi-ați dat de mâncare.” Cred că trebuie să se înmulțească acești oameni. Și mie îmi pare că lumea are posibilitatea aceasta de a se înmulți astfel de oameni.

Este aspirația aceasta în foarte mulți. Deși câteodată suntem dispuși să spunem că lumea s-a înrăit, că nu mai putem trăi unul cu altul. Eu cunosc foarte mulți oameni care sunt foarte preocupați de Dumnezeu. Sunt foarte preocupați de Iisus Hristos. Ce ne cere Iisus? Foarte mulți cum erau înainte? Înainte știau lucruri foarte sumare despre Iisus. Acum știu mult mai multe lucruri și parcă este un fel de extindere a unei rugăciuni a lui Iisus. Înainte, rugăciunea lui Iisus, sau rugăciunea sihastră era a unor călugări. Dar acum mi se pare că a pătruns preocuparea de ea și în lumea  din afara mănăstirilor. Foarte mulți oameni, chiar dacă nu  rostesc permanent această rugăciune, dar măcar gândul la Iisus îl au. Foarte mulți vor să fie permanent cu gândul la Hristos în orice fac. Asistăm la un fel de progres spre sfințire. La un fel de progres spre faptele acelea pe care le cere Hristos. Pe baza lor să ducă pe mulți în Împărăția Cerurilor. Pentru că tot ce se spune în Apocalipsă că va fi împărăția lui Gog și Magog și cei credincioși vor fi foarte strâmtorați, foarte puțini. Cred că mai avem până acolo. Și cred că chiar știința ajunsă la faza la care a ajuns, la sentimentul insuficienței ei.

Eu cred că trecem printr-o perioadă de criză. A fost o evoluție care ne-a dus la această perioadă de criză. Dar cred că vom trece peste această perioadă de criză. Ne-am încrezut foarte mult în știință, în tehnică, într-un raționalism cultivat de lumea occidentală. Un raționalism care credea că poate rezolva totul. Or, mi se pare că ei încep să fie într-o mare criză și noi cei de aici din părțile ortodoxe începem să ne dăm seama că va veni un timp când ei vor avea de învățat ceva de la noi. 

Că și lumea aceasta va trebui să devină cu adevărat creștină. Eu am mai spus, în Occident  a dominat un fel de rațiune care separa: “până aici e asta, de aici încolo e cealaltă.“ Și asta i-a ajutat în anumite precizări de tehnică, dar cred că pe de altă parte Occidentul a ajuns într-o mare criză cum nu a ajuns încă Ortodoxia. A ajuns într-o criză de droguri, de sexualitate, li se pare creștinismul ceva demodat. Însă, ortodoxia este dimpotrivă. Nu are sentimentul acesta al separatismului. La ei, a venit ideea aceasta de la Augustin de Canterbury – că Hristos, a satisfăcut onoarea divină călcată de om prin păcat, a plătit, s-a retras în cer, a câștigat niște merite, supra-merite. Aceste supra-merite se dau într-o formă de grație, dar această grație e creată și ea de supra-natura care este și ea creată. O creație, deasupra creației naturale, deasupra lui Dumnezeu. Ori noi vorbim de energia necreată. În taine avem energia necreată. Avem taina puterii lui Dumnezeu și a dragostei lui Dumnezeu. 

Reflecții despre spiritualitatea românească

În Răsărit se crede în prezența lui Dumnezeu în taine.În Occident nu se crede. O grație creată. Și atunci au venit protestanții și au spus, ce ne mai trebuie taine? Și au venit protestanții și au negat cu totul. Și atunci au ramas cu un Hristos al discursurilor. Un Hristos separat. Și tot Occidentul a devenit foarte separat de Dumnezeu. Și de aici s-au născut și toate aceste nenorocite de filosofii occidentale, atee. Că de aici au venit toate filosofiile atee. Mai atee decât cele dinainte de Hristos.Ei spun în Renaștere. Renaștere a ceea ce a fost mort. Se mai naște odată ceea ce a fost acolo. Și îmi pare că este într-o criză. Parcă nu se mai crede în Fiul lui Dumnezeu. Ca un Cioran de pildă. Care e sceptic în tot ce poate da lumea. Chiar și în asta cred că se vede că faza la care ne-a dus cultura asta occidentală este o nenorocire și trebuie să ne întoarcem la o întalnire cu Dumnezeu. […] Noi trebuie să scăpăm de influența Occidentului și cred că chiar el ne ajută prin criza în care se află. Cred că nu pot rămâne în acastă criză și cred că trebuie să caute și ei să se inspire din Creștinismul de la început, Creștinismul așa cum a rămas în Ortodoxie. Am fost și noi influențați de acest Occident, de aceea e și la noi o criză, dar cred că este mai mică criza decât în Occident.   

Din România se va extinde o viață mai sănătoasă și în Euopa. Când s-a spus că aici va fi noul Ierusalim, însemnează că nu va fi numai Ierusalimul acesta, nu va fi numai aici în lume și lumea cealaltă se va sfârși. Ci lumea cealaltă e mai bolnavă din punct de vedere moral pentru că n-are credința cea adevarată. N-are pe Hristos în taine. N-are pe Hristos în botez, n-are pe Hristos în împărtășanie, n-are pe Hristos în binecuvântări, în sfințiile pe care le face preotul peste tot. Noi avem pe Hristos în toate. Asta e Ortodoxia. Și asta se va extinde și la ei, unde Hristos e la distanță, undeva separat de lume. Am scris o carte acum, reflecții despre spiritualitatea românească, în care am arătat aceasta. Este și un realism creștin dar și optimism creștin pentru că suntem încă foarte creștini. 

Au fost aproape 50 de ani de comunism care a oprit să se facă credința în școli, intelectualii iarăși ca să se aranjeze și ei și toți cei care au trebuit să se înscrie în partid se cam fereau de Biserică. Așa că asta a slăbit peste tot, a slăbit mult credința, însă totuși a rămas foarte multă. Și trebuie să ne dăm toată silința noastră ca să revină o renaștere de aici. Din Ortodoxie în general, dar în special de la noi. Din România”.